[...] Îmi vine în minte, în acestă clipă, călugărul aromân de la Muntele Athos… Acesta, cum se ştie, a fost trimis de mai mulţi ecleziaşti la Bucureşti să stăruie pe lângă autorităţi, să nu fie secularizate moşiile închinate mânăstirilor din Athos.

“Du-te, părinte – i-au spus – că eşti tot vlahos, ca şi cei de acolo şi poate că îi convingi…”. Călugărul nu prea a înţeles, deşi mai auzise asta, cum că în Valahia, Moldova, Ardeal ar trăi tot oameni de acelaşi neam cu el. Iar acolo, la Bucureşti, a avut revelaţia unităţii de limbă a aromânilor lui din Macedonia, din Balcani în general, cu românii de peste Dunăre. La început a fost cam confuz, auzind în jurul lui un fel de limbă românească şi nu prea…

O limbă românească (el zicea armânească, în graiul lui local) mai stricată cumva, cugeta el, dar românească totuşi. De pildă, cei de peste Dunăre ziceau “bună ziua”, în loc de bună dzua, cum i se părea bunului călugăr a fi corect. Sau “ureche” pentru ureacl’e, sau “pâine” pentru pâni, “cinci” în loc de ţinţi, “stradă” şi “uliţă” pentru cale, “roşu”, “rău” şi “umbră” pentru aroş, arău şi aumbră, etc. Deşi altminteri zic şi ei frate, soră, casă, om, iarbă, carne, caş, lapte şi altele. Fără îndoială însă, a concis părintele Avechie cu entuziasm, suntem acelaşi neam! După limbă, fireşte, deşi el nu-şi putea explica…

Nu ştia, nu învăţase carte şi deci nu avea de unde şti că şi daco-românii şi macedo-românii se trag din tracii romanizaţi, începând dinainte de Chr., după cucerirea Macedoniei istorice la anul 168 şi după cucerirea şi a Daciei, în urma războaielor purtate de împăratul Traian, la începutul secolului al II-lea după Chr. [...]

Dar de ce doar boala “moldovenismului”? Şi atunci s-a mai inventat o boală, a “aromânismului”, probabil pentru… simetrie! Sau, ce au zis unii dintre fraţii noştrii aromâni: “De ce să n-avem şi noi faliţii noştri?”

Aşa s-a ivit pe lume ideea “şcolii” de la Freiburg, “profesată” de economişti, jurişti, dar nu de filologi, istorici, care ar fi fost pe tărâmul cuvenit, al specialiştilor în lingvistică şi istorie, şi s-ar fi pronunţat în cunoştinţă de cauză, prin urmare.

Aşadar, ce a înţeles călugărul Averchie, un înţeleg, astăzi, oameni cu studii superioare – chiar dacă nu în specialitate – făcute în România. Şi atunci, cum să nu te întrebi dacă aceşti oameni greşesc numai ori sapă pur şi simplu la temelia unităţii noastre de neam?

Curtea de apel din Constanţa, organ juridic, aprobă înfiinţarea, în anul 1997, a “Uniunii Comunităţilor Aromâne din România”. Ce pompos! Ai zice că toţi aromânii din Ţară au şi devenit o Comunitate, alta decât cea românească, în care se recunoştea bunul călugăr Averchie, cel fără titluri universitare româneşti! Mă întreb: oare, un organ juridic judecătoresc nu trebuia mai întâi să… judece o cauză, să cerceteze, deci să se convingă că e vorba de o altă comunitate de neam decât cea românească, în cazul în speţă?

Curtea de Apel din Constanţa a avut nişte dubii totuşi. Şi ca să nu fie probleme a cerut avizul Ministerului Culturii, care s-a şi grăbit să-l acorde fără a examina Statutul Uniunii. Unde stă scris limpede, fără nici un echivoc, între altele:

“Art. 1. Uniunea Comunităţilor Aromâne din România… îşi propune să contribuie la conservarea şi cultivarea limbii aromâne” – deci a limbii, şi nu a dialectului aromân. Şi ce mai zice în statut: Uniunea aceasta “să contribuie la realizarea unei scrieri unitare…” ca şi când asemenea scriere n-ar exista de peste o sută de ani, în fond scriere românească, plus câteva semne diacritice, scriere a tuturor autorilor în dialect, până la… minunea fraiburgheză a Dlor Vasile Barba şi Tiberius Cunia şi învăţăceii lor, între care şi făcătorii Uniunii constănţene.

De asemenea, mai citim în hazliul Statut: “Uniunea Comunităţilor Aromâne reprezintă la nivel naţional (?! – n.n.) Comunităţile Aromâne din România în relaţie cu autorităţile publice” etc. Dar cine i-a conferit acest drept? Noi ştim că pe aromâni îi reprezintă Societatea de Cultură Macedo-Română, înfiinţată prin Decret Domnesc în 1880, ca şi Asociaţiile, Fundaţiile afiliate ei.

Şi ca să nu existe nici o neînţelegere, se mai precizează (în art. 36): “În interesul prezentului Statut, prin Comunitatea Aromână se înţelege colectivităţile (sic!) de aromâni ai căror membri folosesc între ei, ca mod de exprimare, limba aromână”, nu dialectul aromân.

Iată, aşadar, ce nouă instituţie antiromânească, lovind în unitatea noastră de limbă, scoate la iveală Dl Gh. Beca et Comp. sub bagheta, desigur, a dirijorilor de mai aproape şi de mai departe. Iar o instituţie judecătorească din România şi un minister românesc îi dau avizul, binecuvântarea. Nu se cheamă aceasta destructurare naţională, fie ea şi inconştientă?

(din articolul ”Aromânii şi destructurarea naţională” semnat de Hristu Cândroveanu in “România Liberă”, 7 iulie 1998)