O dilemă veche cu aromâni

In numarul 285/29.07.09 din “Dilema veche” a aparut un reportaj surprinzator despre aromani. Surprinzator mai ales pentru un bun cunoscator al celor relatate, asa cum veti vedea in continuare.
Articolul se numeste “Ceamurlia de Sus: ultima stradă cu aromâni” si este semnat de Elena Stancu. Inca de la debut, autoarea face cateva afirmatii cel putin ciudate, dar care au darul de a provoca in cititor curiozitatea continuarii lecturii:
“Machedoni, aromâni, machedo-români, armâni, vlahi, ţinţari – sînt mulţi termeni care denumesc această populaţie rărită, despre care se ştie tot mai puţin. Machedonii fac parte dintr-o comunitate tăcută, retrasă, care, cu rare excepţii, nu a ieşit public să îşi exhibe identitatea şi nici să pretindă drepturi.” De ce “se stie tot mai putin”? Si de ce ar fi “rare exceptii” iesirile in public ale aromanilor care sustin, de exemplu, vehement statutul de minoritate nationala in Romania?
Noi dileme apar in continuare. Aflam ca dna Stancu a fost insotita in periplul sau dobrogean de catre dnul Alexandru Gica, un cunoscut membru al comunitatii noastre, prezentat ca “membru fondator al Societăţii Culturale Aromâne“. Cu domnia sa alaturi, ne-am fi asteptat ca autoarea sa inteleaga perfect cele ce doreste sa le relateze, dar se pare ca pina si pentru un aroman din Bucuresti, noi, aromanii dobrogeni, avem unele secrete…
Talentul incontestabil al reporterului ne aduce in continuare prin fata ochilor imagini in miscare si tablouri zugravite migalos, care, pentru un cunoscator in amanunt al locurilor, se suprapun perfect peste fotografiile mintii: “drumurile pustii, ondulate printre cîmpiile veştejite în tonuri de galben ale judeţului Tulcea. Am trecut de Casimcea, Beidaud, Stejaru, am inhalat praful satelor înfierbîntate, ne simţeam pielea zgîriată de vîntul usturător şi de căldura unui soare agresiv.” In Ceamurlia, punctul terminus, sunt cautate “semnele distinctive” ale culturii aromane. Gasesc, asa cum era de asteptat, cateva familii de aromani in varsta, locuind toti pe aceeasi strada, “aleea cu mosi si babe“, care povestesc despre obiceiurile noastre. Autoarea trage concluzia ca acestea sunt pe cale sa se piarda definitiv, dar nici dnul Gica in interventia sa nu explica ceea ce stie toata lumea: copiii acestor batrani, mutati demult in Tulcea, Constanta, Bucuresti sau in America, pastreaza aproape toti cu sfintenie, acolo unde sunt acum, toate obiceiurile aromanilor.
“Cara’s armâneam in hoarâ…” spune un cantec din folclorul aroman, care circula inca din Romania anilor ‘80. Daca am fi ramas in satele noastre, uniti si pastrandu-ne traditiile nealterate, poate ca dilema ar fi fost alta: cum de-au ramas acesti oameni atata timp intr-un singur loc, uniti doar de dialectul si traditiile lor? Aromanii insa au avut de atunci obsesia pierderii treptate a unei anumite identitati, pe care le-o dadea numai “hoara” – satul adoptiv dupa venirea in Romania. Exodul din anii ‘80 al aromanilor, oameni neobisnuiti sa traiasca in saracie, care au primit pentru munca lor, in loc de belsugul meritat – belciugul lantului totalitar, a facut ca satele sa ramana acum doar loc de pelerinaj la “pâpâñi”, sau, o data pe an, la hramuri, cand isi aduc aminte cu lacrimi in ochi: “mea, aua aveam cutarlu, iu tzâneam ñiel’i”.
In istoria aromanilor din Romania, mitul varstei de aur este cel al anilor petrecuti la un loc in hoarâ, pe care, vorba cantecului, “armâñil’i, pi iu vas ducâ ei, nu-ari s-u agârshească“. Articolul din “Dilema veche” pacatuieste esential prin aceea ca induce cititorului ideea ca tinerii aromani si-au abandonat identitatea odata cu saracia din sat. 

P.S. Desi am cerut acordul de a posta aici un link la articolul respectiv, conform conditiilor de utilizare a site-ului “Dilema veche”, nu am primit niciun raspuns, asa ca tot ce va pot oferi este adresa http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=285&cmd=articol&id=11153 pe care o puteti copia intr-o alta fereastra a browser-ului.

Etichete: Ceamurlia, Dilema Veche, obiceiuri aromani