O istorie imposibil de combătut

Un etnic albanez din România a scris de curând într-o publicaţie a comunităţii sale, vorbind despre chestiunea aromânească, mai precis despre aromânii din Albania, că, ţinând cont că avem de-a face cu Balcanii, locul în care etniile se amestecă şi naţionalităţile se înrudesc, nici nu mai are aşa de mare importanţă ce eşti sau ce te pretinzi: slav, român, grec sau albanez; important e să trăim în pace şi armonie. Astfel de afirmaţii puteţi găsi, desigur, şi în publicaţiile greceşti, bulgăreşti sau din fosta Iugoslavie când vine vorba despre o minoritate, mai ales cea aromână, a cărei autohtonie în sudul Dunării nu poate fi negată.

În schimb, câtă vehemenţă din partea albanezilor, grecilor ori slavilor dacă-i vorba să apere, să promoveze, să augmenteze minoritarii albanezi, greci ori slavi dintr-o altă ţară balcanică! Sunt uitate atunci înrudirile, amestecul sângelui, armonia. Albanezii sunt albanezi, grecii sunt greci, slavii sunt slavi.

Scenariul e nu numai cunoscut, ci şi repetitiv, de la începutul destrămării Imperiului Otoman şi până astăzi, adică pe parcursul a mai bine de două secole în care Peninsula Balcanică a fost teatrul de operaţiuni pentru o sumedenie de războaie locale, continentale sau mondiale, ori chiar a generat asemenea conflicte militare internaţionale.

Când actori, când spectatori, şi întotdeauna victime, românii de la sud de Dunăre sunt singurii care nu s-au ales niciodată cu ceva bun de pe urma acestor confruntări. Mereu cu un ochi spre ceilalţi români, cei nord-dunăreni, de la care au aşteptat uneori prea mult, şi cu un ochi spre intoleranţii lor concetăţeni, mereu alţii, într-un spaţiu cu frontiere în continuă mişcare, românii de la sud de Dunăre nu au izbutit, în ultimele sute de ani, să-şi creeze o structură statală.

Ei sunt, de aceea, pentru Balcani, “un caz naţional atipic”, după expresia profesorului Gheorghe Zbuchea din volumul său lansat recent*. Ei nici nu au avut vreodată “revendicări de natură politică capabile de a duce la modificarea situaţiei existente în zonă. Au cerut şi cer de fapt minime drepturi şi libertăţi”.

   Prof. Gheorghe Zbuchea (1940 – 2008)

Despre comunitatea de origine şi de limbă a românilor sud-dunăreni (aromâni, megleno-români, istro-români, la care Gh. Zbuchea îi adaugă şi pe timoceni, vorbitori ai unui grai daco-român) s-a scris destul în ultimul sfert de mileniu. Ceea ce lipsea era tocmai o istorie a acestor 250 de ani de re-apropiere între urmaşii uneia şi aceleiaşi romanităţi orientale. Adică tocmai ceea ce s-a încumetat să ne dea profesorul Gheorghe Zbuchea de la Facultatea de Istorie din Bucureşti, care nu renunţă la unele “consideraţii istorice privind trecutul românilor balcanici”, dar care se străduieşte să pună în lumină trecutul ceva mai apropiat, adică cea dintâi renaştere naţională a aromânilor, izvorâtă din Moscopolea secolului al XVIII-lea, oraşul de păstori, meşteşugari şi negustori, al treilea ca mărime din Balcanii otomani, dupa Constantinopol şi Salonic, în care din 1730 fiinţa singura tipografie la sud de Dunăre, iar în 1744 prima Academie din peninsulă, şi continuată în Imperiul Habsburgic, după distrugerea oraşului de către turci şi albanezi; apoi, cea de-a doua renaştere naţională, începută la 1864 cu sprijinul concertat al statului român; şi ajungând până în zilele noastre, când autorul speră că identifică în mod corect germenii unei a treia renaşteri naţionale.

În volumul profesorului Zbuchea se perindă figuri emblematice pentru aromâni (comunitatea cea mai numeroasă şi cea mai dinamică între românii sud-dunăreni) şi pentru relaţiile lor cu ceilalţi români sau cu celelalte popoare balcanice: luptători antiotomani, dar care militează pentru independenţa Greciei, devenind “grecomani”, după cum erau denumiţi cei care aderau la “marea idee” grecească (precum Rigas, inspirator al întregii lupte de eliberare a grecilor, dar care era aromân); cărturari emigraţi la Viena şi Budapesta, unde “s-a renunţat la Bizanţ pentru Roma” (precum Gheorghe Constantin Roja care, la 1808, propunea crearea unei limbi române unitare la nord şi la sud de Dunăre, prin înlăturarea împrumuturilor greceşti ori slave şi înlocuirea lor cu termeni latineşti din diferitele dialecte ale limbii române); un medic care face parte din comitetul secret ce iniţiază la Salonic mişcarea Junilor Turci (Nicolae Batzaria, ajuns ministru în guvernul otoman în 1908, venit apoi la Bucureşti, unde a apărat cauza aromânilor timp de patru decenii, până a murit într-o închisoare comunistă); un prim-ministru neputincios (Titu Maiorescu la 1913, când România, de pe poziţia unui stat învingător în al doilea război balcanic, îşi dă tot concursul la crearea statului naţional albanez dar, la pacea încheiată la Bucureşti, nu obţine, privitor la drepturile aromânilor, decât nişte asigurări verbale, niciodată respectate).

Oarecum surprinzător pentru cititorul profan, aromânii apar, în istoria profesorului Zbuchea, nu doar ca acei pragmatici cetăţeni universali cu sentimente deosebit de puternice când e vorba să-şi prezerve virtuţile propriei comunităţi (un loc comun greu de îndepărtat din imaginea generală pe care şi-o creează cei care ajung să recepteze pe membrii acestei ramuri a românităţii), ci şi ca niste firi idealiste, visătoare şi pătimaşe. Teoretic, o combinaţie care ar fi trebuit să le asigure, în istoria dar mai ales în geografia continentului, un loc de invidiat: pentru că firile vizionare sunt cele care pun în mişcare istoria, în vreme ce spiritele care mizează totul pe acţiunea în prezent menţin cursul istoriei pe o direcţie sănătoasă.

Practic, o combinaţie prea puţin rodnică, pentru ca aromânii au fost mai mereu în contratimp şi chiar pe contrasens, visând la Bizanţ când se năşteau statele naţionale şi adunând averi care aveau să fie expropriate de naţiunile majoritare. Aşezaţi în “spaţiul vital” al tuturor popoarelor balcanice, aromânii (şi, o dată cu ei, mai puţin numeroşii megleniţi şi istro-români) aveau să fie, mai ales de la primul război mondial încoace, ţinta unui nesfârşit şir de tentative (multe, reuşite) de deznaţionalizare, în Bulgaria, în Iugoslavia, în Albania şi mai cu seamă în Grecia, patria celor mai mulţi dintre ei.

Ultimul secol de istorie a Balcanilor a fost martorul unui proces intens de de-românizare, cu atât mai greu de aşezat în lucrarea unui istoric cu cât nu se prezintă ca o înşiruire de evenimente, ci mai degrabă ca o stare de lucruri generală.

Acesta este însă efortul pe care şi l-a asumat Gheorghe Zbuchea după ce, cu trei ani în urmă, a dat, împreună cu Stelian Brezeanu, o impresionantă colecţie de documente referitoare la românii de la sud de Dunăre. Ţinta demersului său pare a fi cuprinsă într-o sentinţă a lui Nietzsche (neamţ, nu aromân): originea nu se confundă cu esenţa. Cu alte cuvinte, indiferent de unde se trag românii sud-dunăreni, important e ceea ce sunt ei astăzi şi faptul însuşi că sunt. [...] Cu totul anticalofilă, cu totul lipsită de patimă, străbătută de un ton uşor didacticist, deloc supărător, lucrarea lui Gheorghe Zbuchea, prevestitoare a uneia mai amplă, are, de-ai întoarce-o pe toate feţele, în întregul ei sau luată filă cu filă, un merit de care sunt lipsite cele mai multe istorii: e imposibil de combătut.

(“A sosit timpul celei de-a treia renaşteri naţionale a aromânilor”, in Cotidianul din 1 mai 2000)
______________________________________________
* “O istorie a românilor din Peninsula Balcanică. Secolele XVIII-XX”, editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 1999

Posted by Izabela Papazicu on 18/02/2012

http://daimadeadun.wordpress.com/2012/02/18/o-istorie-imposibil-de-combatut/